Şantier – începuturi (1)
– Ia uite-l, bă, şi p-ăsta: cămaşă, cravată şi bluza de salopetă pe deasupra… unde s-o crede?
Alin privea prin geamul biroului de Inginerie, râzând de noua apariţie din curtea şantierului.
– Las’ că acuşi îl cheamă la el ăl’ bătrân, să vezi ce mi ţi-l ia la jumulit. Parcă-l aud: „bă nene, fii amabil, că ne rărim: ţi-am zis eu să porţi cravată?”
Cu o săptămână în urmă, undeva pe Bulevardul Timişoara, Jean trase maşina pe dreapta, puse avariile şi răspunse la telefonul care suna insistent de câteva secunde:
– Ce să fac? Bine, uite plec! … Pe şantier… ei, glumesc pe naiba. Nu, n-am nici o lucrare … m-am reangajat la Energo … inginer, da, visul meu din copilarie… (Râde) n-am vrut să mă fac popă cum vroia tata, nici doctor ca mama, ajunsei inginer pe şantier… Păi la Cernavoda: începe Unitatea 2. Bă, tu n-auzi că gata: am semnat contractul. Plec! Pe 8 Aprilie trebuie să fiu acolo. Ştii că atunci când m-apucă, îmi fac damblaua şi gata… Hă? …Ce să fac la Bucureşti, să aştept să ies la pensie şi să mor? … Da, bine, mai vedem noi: poate îmi trece. Nu, băi, nu mă angajez la nicio firmă….
Îmi trece pe naiba gândi Jean în timp ce băga în viteză şi reintroducea maşina în trafic, în starea în care sunt acum, aş pleca şi în Siberia. Şi-apoi îşi încheie monologul mental: ehei, Jeane: şantier ai vrut, şantier o să ai…
*
– Te dau afară! Bă nene, tu-nţelegi ce-i aia te dau afară? Să-ţi iei prostiile astea de aici! Şi să pleci şi tu după ele… Bă nene, fii amabil: lucrăm în program nuclear… Tremură carnea pe mine… eu nu dorm noaptea, domnule, şi pe voi vă doare-n cur… ştii ce-nseamnă regim de asigurarea calităţii?
Fix pe 8 Aprilie 2002, la Cernavoda, în biroul Directorului, înainte de a-şi face formele de angajare, Jean asista la prima scenă veritabilă de şantier. Era ora 7.30 şi tocmai apăruse un inginer pentru a da raportul despre ultima lucrare efectuată. Directorul este un tip relativ bătrân, la vreo 60 de ani, hârşâit şi de modă veche, în timp ce „victima” este un tip cam de aceeaşi vârstă cu Jean, format şi el pe şantierele Olteniei începând cu anii 94-95. Inginerul pune pe biroul Directorului un dosar, acesta se face că-l studiază timp de 10 secunde, după care începe să urle din nou, cu o voce spartă şi răguşită, izvorâtă dintr-un laringe netezit cu Ratrack-ul:
– Tinere, fii amabil, am făcut şi cursuri. Pun Securitatea pe voi! Bă nene, io-s miliardar, şi nu-mi pasă… dar pentru voi fac totul, că sunteţi tineri şi nu ştiţi… vă dau afară pe toţi!
Jean învăţa pe viu ce înseamnă să urli în surdină. Vocea Directorului devenea din ce în ce mai spartă, imposibilitatea creşterii volumului fiind compensată de calitatea precară şi răguşită a semnalului audio emis. Jean privea consternat scena, fără să ştie că paroxismul abia acum urma să fie atins: Directorul se ridică în picioare, luă dosarele individului şi le aruncă pe jos, cu un gest demn de Primăria Bragadiru, anii 50:
– Să nu te mai prind la mine în birou! Mergi şi fă lucrarea aşa cum ţi-am spus. Bă nene, tu chiar nu-ţi dai seama că ai încurcat planurile? Şi mai urlă odată: Ieşi afară!
Jean se gândea „urmez eu…”. Îl privi cu respect şi teamă pe Director, înghiţi în sec, şi se aşeză pe „scaunul morţii”, în faţa sa. Acesta îl privi fix 10 milisecunde pe sub ochelari, după care începu să semneze nişte hârtii ce păreau extrem de importante. Jean se foi puţin în scaun, stânjenit, după care Directorul începu o teorie combinată care conţinea informaţii intersectate referitoare la statutul său de miliardar, la relaţia intimă pe care o avea cu Securitatea, la nopţile lui nedormite, la complotul pe care-l puneau la cale nişte oameni obscuri de pe şantier, şi la alte chestii foarte utile dar fără nicio legătură cu ce urma el să facă în continuare sau cu sarcinile ce-i reveneau. Jean urmărea consternat avalanşa de informaţii colorate ce-l năpădeau, şi aştepta cu neuronii întinşi să-i parvină ceva util. Până la urmă îndrăzni:
– Eu, totuşi, ce voi face?
Directorul se blocă preţ de o secundă, îşi izbi privirea de Jean ca o locomotivă oprită-ntr-un zid, şi – ca şi cum l-ar fi zărit pentru prima oară în faţă – îi spuse, oarecum nemulţumit că fusese întrerupt din darea de seamă informativ-conspirativă:
– Tu mergi la PIF. Citeşti acolo procedurile, cunoşti oamenii, vezi laboratorul, şi-n fiecare dimineaţă vii la mine să-ţi spun ce ai de făcut.
Jean se ridică politicos, gata să plece.
– A! Şi încă o chestie. Directorul continuă pe un ton mieros: dacă nu înţelegi ceva, sau dacă nu ştii ce să faci, vii şi mă-ntrebi pe mine.
Jean părăsi biroul directoral, neştiind că ultimul sfat avea să-i fie fatal.
*
– Cristi!
– Jeane! Ce faci, bă, zăpăcitule?
Jean tocmai intrase în biroul pe care scria „Inginer Şef Electric”. Cei doi îşi dădură mâna şi se pupară: dacă nu te pupi cu un oltean pe care-l cunoşti e ca şi cum n-ai vrea să bei cu el: o chestiune la fel de bărbătească şi diplomatică în acelaşi timp.
– Ce faci? De când eşti aci ?
– De 2 luni, din Februarie. Tu când venişi?
– Acu picai. Taman ce fusei la Director, să „iau în primire”.
– Şi ce-ţi dete? râse Cristi.
– PIF-ul. Bă, ce chestie! Să ne reîntâlnim noi tocmai aici, la capătul ţării, după … câţi ani sunt? … din 96 … după 6 ani de zile!
Rezemat de biroul lui Cristi, un alt inginer privea scena, aproape râzând. Cristi le făcu prezentările:
– Alin… Jean.
Alin întinse mâna:
– Stanciu. Te văzui când venişi, azi-dimineaţă.
– Jean. Tu tot de la Turceni?
– Tot…
– Aha! Eu acolo m-am cunoscut cu Cristi, în 95. Voi ce faceţi aici? Au început lucrările?
– Băi, deocamdată nu prea facem nimic. Ne acomodăm. A-nceput doar bara capsulată, o parte din ea. Slabă mişcare, însă. Tu? Cum fu la ăl bătrân?
Jean le povesti scena din birou. Cei doi râseră, iar Cristi îl informă:
– Eeee… poveste lungă şi dragoste curată: cei doi nu prea se înghit unul pe altul.
– Păi? fu curios Jean.
– Păi de la Gura Ialomiţei, din staţie: directorul i-a ordonat să vopsească un transformator de putere urgent-urgent… ştii cum e directorul: el habar n-are dar dă ordine … iar afară era lapoviţă, ăsta era îngheţat, nu se putea face nimic. Şi după ce s-au certat ca la uşa cortului chiar acolo, în staţie, tipul i-a zis directorului: „auzi, nene, să vopseşti dumneata transformatorul pe vremea asta”!
Începură toţi să râdă. Cristi continuă:
– Şi de atunci sunt ca doi amanţi… Ce-i drept, e drept însă: scena de azi-dimineaţă e pe bune.
– Păi? întrebă Jean.
– Păi şi ăsta a-ncurcat borcanele: a montat 2 staţii invers. A folosit planurile de la una ca s-o monteze pe cealaltă… şi-a ieşit balamuc. Urlă beneficiarul pe toate canalele… Trebuie dat totul jos şi montat calumea. Deh… Mă rog: şantier. Un fel de iad în război. Poate-ţi era dor…
Apoi făcu o pauză şi se uită zâmbind la Jean:
– Bine-ai venit! Diseară ieşim la o bere.