Cum se face o lucrare (poveste cu întreruperi)
A fost odată ca niciodată…
În prima zi se duc vreo doi directori mari şi câţiva şefi de departamente la întâlnirea cu beneficiarul lucrării. (Nu contează câţi şefi sunt, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, că se dau mese – ideea e ca niciunul din membrii delegaţiei să nu participe la realizarea lucrării vreodată). Fiecare dintre ei inţelege şi îşi notează altceva în agendă (asta pentru că toţi ştiu bine, chiar foarte bine engleză, şi nu este nevoie de un translator unitar la şedinţă). Totul se termina cu o beţie la finalul căreia se uită şi ultimul amănunt important de reţinut până atunci.
*
– Jiene, pleci, bă, la Călăraşi?
– Păi ce-ai?
– Păi iete, vorbii cu Dinică: avem nevoie urgentă de un şef de lucrare.
– Păi ce se face acolo?
– Păi nu ştiu. Vezi tu.
*
A doua zi, directorul pe care al cărui şantier a picat beleaua cu realizarea lucrării îl cheama pe cel desemnat ca responsabil cu execuţia, îi umple capul cu tot felul de date despre amplasamentul operatiunii (adică judeţul ; mai mult « ştie Costică, şoferul, că io n-am fost atent »), despre ce crede el despre beneficiar (“vezi că ăla mare şi roscat cred ca-i o mare jigodie”), iar la întrebările insistente şi neimportante ale celui care va executa (« când incepem lucrarea », « în ce constă execuţia », « ce materiale am nevoie », « câţi oameni » şi alte prostii), îi raspunde părinteşte că « vezi tu acolo, dragă », şi îi da numerele de telefon (extrem de importante !) ale celorlalţi participanţi la şedinţă, rugandu-l sa se informeze de la ei, « că eu nu am timp acuma, dragă ». Şeful de lucrare iese năucit din şedinţa cu directorul, dă telefoane la ceilalţi participanti la şedinţă (pe care ii enervează), află de la fiecare altceva, iar fiecare altceva se bate cap în cap cu ceilalţi altceva, realizează în final că nimic din ce-l interesa nu a putut să afle, se stresează până dă în pragul unei mici crize, îi trece, trimite un gând plăcut directorului şi firmei pe care o reprezintă, se uită la ceas « mai sunt 7 ore jumătate şi plec acasă unde mă-mbat şi vad eu ce-o fi mâine », după care nu mai face nimic în ziua respectivă.
*
Cu două zile în urmă, în birou la Dinică, unde se pune de obicei ţara la cale de către cei doi :
– Auzi, bă, n-ai pe vreunu la tine, la Inginerie, mai dezgheţat, şi care să mai ştie şi ceva engleză ?
– Ba am… care-i treaba ?
– Ne pică o lucrare pe cap, la Călăraşi : se face o fabrică de sticlă cu nişte evrei, francezi sau nu ştiu ce mama mă-si.
– Păi şi cei patru muşchetari ai tăi… ?
– Eeee… talente pe ei : Floakă s-ar fi dus, dar are nu ştiu ce tamburi de cablu urgent de tras, Stanciu, cum îl ştii – ăsta măcar a declarat sincer că nu vrea, Tatiku e puturos şi n-ar ieşi pentru nimic în lume din găoace, iar Cezar mi-a înşirat atâtea argumente despre cât de indispensabil e el aici de mă doare capul… oricum, nu ştie engleză…
– Păi deh… dacă îi ţii sub aripioară, ca o cloşcă… acu na !
– Hai, zi-mi repede, pe care mi-l dai ? Că mi-l ceru directorul, adineauri.
– Păi simplu : pe Jianu.
– Păi pe el nu-l întrebi mai întâi ?
– Nu, că dacă-i dau timp de gândire, păţesc ce-ai păţit tu cu ai tăi : în loc să-l numeşti direct pe unul din ei, ai procedat democratic…
– Hai, lasă filosofeala şi du-te şi vorbeşte cu Jianu.
*
A treia zi, directorul îl cheamă pe şeful de lucrare, absolut convins ca acesta este deja echipat cu toate datele de care are nevoie, şi îi spune pe un ton marţial dar părintesc « tinere, ai la dispoziţie toate sculele şi materialele necesare, oamenii sunt pregătiţi, plecati acolo cu o maşina care va sta tot timpul la dispoziţia ta ».
A patra zi, tânărul dar încrezătorul şef de lucrare merge la punctul de lucru, are o discuţie cu beneficiarul din care reiese clar că habar nu are ce caută el acolo ; beneficiarul – amabil, că de-aia e străin şi beneficiar – îi mai explică odată ce le explicase deja şefilor lui (care nu vor veni niciodata la lucrare), după care acelaşi beneficiar – şi mai amabil – îi pune întrebările cheie : « ai adus documentele, materialele şi sculele de care am vorbit ? ». Cum cu tânărul şef de lucrare nu vorbise – şi acest lucru e de netagaduit, încercând sa-şi disimuleze uşorul sentiment de nervozitate, bunul nostru beneficiar îi spune despre ce anume discutase el cu şefii lui la ultima şedinţă. Tânărul nostru şef de lucrare se apucă sa dea telefoane la cei care participaseră la acea şedinţă, punându-le aceleaşi întrebări pe care i le pusese beneficiarul. Fiecare şef sunat – foarte enervat, de data aceasta, de impertinenta individului care tocmai azi se găsise să plece la acea lucrare şi să pună întrebări – îi spune cam acelaşi lucru : « eu am inţeles altceva. Lasă că rezolvăm noi ». Tânărul şef de lucrare îi spune bunului beneficiar că « totul se va rezolva », beneficiarul zâmbeşte din nou, îşi dau mâna şi fiecare pleaca la treaba lui. Tânărul nostru – întrucât oricum nu avea treabă – pleacă acasă cu maşina pe care (cu mândrie se gândea) i-o pusese la dispoziţie directorul.
*
– Băi, Jeane…
– Ia zi, Jiene.
– Bă, bă, voi sunteţi nebuni? Unde m-aţi trimis? Tu ştii ce face directorul cu mine?
– Îmi dau seama. Aşa e el: tâmpit. Când e-n încurcătură urlă la angajaţi.
– Păi şi-acum vrea să-mi ia şi maşina… eu cu ce mai ajung acolo?
– Stai să-l sun pe Dinică.
*
A cincea zi, directorul îl trimite la lucrare pe tânărul şef de lucrare, după care îi ia maşina, că avea nevoie urgentă de ea, dând vina pe celălalt şofer, care refuza să îi asculte ordinele privitoare la utilizarea celeilalte masini la treaba respectiva şi « o să-i arăt eu lui cine e director ». Cum tânărul şef de lucrare este convins de obrăznicia şi impertinenţa celuilalt şofer, îi oferă cu mărinimie directorului său maşina cu care trebuia sa-şi care materialele, sculele şi oamenii.
A şasea zi, directorul îl cheama la el pe tânărul şef de lucrare, şi foarte grăbit şi nervos (sunaseră ceilalţi şefi participanţi la şedinţă) îl intreabă « de ce nu a inceput lucrarea, de ce oamenii nu au sculele şi materialele necesare, de ce nu sunt pregatite toate documentele », că el i-a pus de toate la dispozitie şi nu are timp de prostiile tututuror.
Deja se pregăteşte prima sancţionare.
*
– Băi, ce porcărie!
– Auzi, eu tot n-am înţeles: de ce a picat lucrarea din Călăraşi? Ne stătea rău cu nişte bani în buzunar?
– Păi dacă nu s-a ocupat nimeni de la Bucureşti… au reziliat ăia contractul. Proiectarea noastră doarme, ca de obicei, pe ea; era în sarcina noastră să închiriem motostivuitoare şi alte utiliaje şi nu le-am închiriat… Tu crezi că o lucrare se face aşa, simplu: îl trimiţi pe Jianu şi gata! Topometrist n-au trimis, ehh… mă şi mir că ne-au suportat ăia atâta timp.
Jean râde:
– Mă duc să mă iau puţin de Jianu… de ce-ai sabotat, bă, lucrarea?
– Lasă-l, că şi-aşa directorul, ca să-şi scoată pârleala, l-a scos pe el vinovat…
– Oricum, Jianu s-a jurat că nu-i mai trebuie Producţie cât o trăi el pe pământul ăsta…
Tag:Video