bancuri, avioane, bude. întoarcerea acasă.
–La mulţi ani nene!
–La mulţi ani, Ioane! Da’ de ce „la mulţi ani”…?
–Păi cum, nu ştii?
–Nu!
–E „Ziua Recoltei” în Qatar….
–Aoleo…
–Da… se culeg viile, ies ţăranii cu varză, cu gogonele, se bat între ei cu ardei… e sărbătoare mare!
–Şi calcă şi strugurii-n picioare?
–Da cum… să vezi arăboaicele ce joacă sârba-n remorcă, pe ciorchini…
–Şi mai ştie altcineva în afară de tine?
–Eee… nu! Acum ştii matale…
–Al naibii eşti, bă, Ioane…
*
Nu poţi rezista pe-aici dacă nu râzi, dacă nu faci non-stop bancuri, mişto de toată lumea, de situaţii, de tine însuţi…
Mitică e un personaj în curs de celebrizare: tipul mucalitului perfect, cel care poate face o glumă perfectă în timp ce se uită la tine cu o moacă de parcă-ţi explică o reţetă pentru ficat… El chiar există.
Eram la masă. Trece pe lângă noi D., un român la vreo multe zeci de kile peste sută, mişcându-se, sau mai bine zis plutind hiberbolic spre masa lui. Mitică, întinzându-se spre noi, cu palma ferindu-şi spusele, confidenţial şi foarte serios:
–Auzi, eu am auzit că D. ar face balet… O fi adevărat?
Mă-nec de-atâta râs, întorc faţa spre Floakă: şi-ăsta e cu ochii-nroşiţi şi mâncarea-n gât. Nu mai pot continua. Mă ţin cu mâna de burtă şi mă pregătesc să ies afară, să termin de râs, când Mitică, cu ochii trişti, priveşte-n farfurie şi spune, în timp ce D. se îndepărta alene sfidând accelerarea timpului:
–Eu nu prea cred…
*
Ieşim cu el de la masă. Eu, cu Floakă şi cu alţi câţiva români ne duceam la bar, să bem o bere. Mitică:
–Hai, că vă duc până acolo; poate nu ştiţi să ajungeţi.
Râdem, parcurgem câţiva paşi povestind tâmpenii, când deodată Mitică o coteşte brusc la stânga, explicând:
–Aaa… hai că, uite, a venit cumnatu-meu… mă duc să vorbesc cu el.
Mă uit curios şi deodată seara mi se-nseninează: cumnată-său era un negru-negru, pe care el îl cunoscuse în Nigeria, acum câţiva ani…
*
Era sfârşit de Ramadan. Unii lucrau, făcând ore suplimentare, alţii (printre care şi eu) am rămas în camp, acasă. Seara, la masă:
–Ce-ai făcut, băi, Ioane, azi? Nu te-ai plictisit în camp fără să faci nimic?
–Cum, ce-am făcut? Păi nu e azi prima zi de bairam? Am mers la moschee…
–…
–Păi da: a ieşit popa, a ţinut slujba, dup-aia am tăiat porcul, am făcut acolo un grătar mare… a fost frumos… după care s-au scos din biserică butoaiele cu vin şi-am pus-o de-un chef cu băieţii.. să vezi ce juca popa…
Glume, deh…
*
– Dacă cineva îşi închipuie că pe acest şantier lucrurile merg oricum, se înşală amarnic.
Gică e undeva între ciorbă şi felul doi, filozofând viteză. Ne întoarcem curioşi spre el: Gică e Superintendent pe Piping, om cu experienţă şi greutate. După ce bagă nişte murături în gură, explică foarte serios:
– Lucrurile aici nu merg oricum: ele merg la voia întâmplării…
*
Chemarea la cârciumă…
–Hai, Ioane, gata?
–Hai, că mai am un pic să termin… ce facem dup-aia? Ai vreun gând?
–Păi cum: începe slujba peste câteva minute… iese popa cu darurile..
–Şi-are şi apă sfinţită?
–Păi cum? Johnnie Walker, de-aia de-ţi place ţie.
–Floakă, vii?
–Nuuu… mă duc acasă, să-mi fac un ceai…
*
În general, când încep discuţiile dintre mine şi Floakă, se opreşte jumătate din activitatea compartimentului Electrical. Cât aş fi eu de cârcotaş, până la urmă nu e o diferenţă prea mare între noi şi neamul lui Spaghetti: suntem, cu adevărat, foarte zgomotoşi. Greşeala japonezilor a fost, de la început, că l-au aşezat pe Floakă la o distanţă de 2 birouri de mine. Ca să vorbim, făceam podul de flori: comunicam peste vreo 10 oameni.
După ce venim din instalaţie, obosiţi şi cu ochii înfundaţi de concentrare, ne trântim în scaunele cu rotile şi-ncepem. Prima parte este, evident, o văicăreală continuă, în stil babo-italian:
–’Tu-l în şapcă şi p-ăla de la CCIC: iar mi-a legat cablurile invers! Eu îi ziceam: bagă, bă, firu’ acolea, el îl băga-n parte-ailaltă…
–Dă-i, bă,-n ududoi că habar n-au care-i capătul şurubelniţei; eu când îi văd că leagă fug de-acolo… îi las să termine şi vin dup-aia de refac eu conexiunile.
Filipinezii ne privesc fascinaţi: discuţia dinte noi seamănă cu o ceartă plutind în spaţiul multidimensional al compartimentului; după care totul defulează într-o atmosferă de bancuri:
–Auzi, bă… veni azi moşu’ pe la mine prin staţie… vroia să ştie orice, numai ce făceam eu atunci nu.
Până într-o zi, când Emori, moşu’, a trântit cu ochelarii de birou şi-a izbucnit cu diesel-ele:
–Neee… too much noise!!!
De atunci s-a luat decizia să fim mutaţi unul lângă altul, la acelaşi birou. Pentru această acţiune, desigur, au fost dislocaţi alţi zece inşi din diverse locuri, dar acum suntem ca doi porumbei în cuibar, sub privirea ocrotitoare a lui Emori.
*
Culmea curajului nu este să înfrunţi leul, balena sau crocodilul în junglă, ori cine ştie ce escaladare a Hymamayei când te caci pe tine de frig; nu! Culmea curajului este să vrei să mergi la budă în avion, atunci când din sens opus vine stewardessa cu căruciorul.
Acu’ că se-ntoarse Floakă, veni şi rândul meu să plec acasă, la mama mea. Nu s-a putut realiza dislocarea amândurora, în acelaşi timp, aşa cum ar fi fost normal dacă luăm în calcul rotaţia de 3 luni cu 2 săptămâni, aşa că l-au externat pe el primul, eu rămânând să aştept, ştiindu-se că mie-mi face mai multă plăcere să stau în Qatar decât lui.
Şi-am plecat.
M-au trimis cu Qatar Airlines, despre care am mai vorbit, pe ruta Doha-Frankfurt-Bucureşti. A330, animal de avion, pilot sârb, echipaj mişto. Craci, fotolii calumea, LCD-uri în scaun, confort. Cursa decolează la 01:15 (a.m.) din Doha şi aterizează în Frankfurt pe undeva pe la 07:30. De-acolo e simplu: mă mai învârt ceva timp prin Duty-Free-uri, iau bicicleta şi gata! în 2 ore ajung la Bucureşti.
Fratele meu, nu-nţeleg de ce este atât de necesar să se-mpingă serviabilitatea la maxim, aproape la limita deranjului personal, pe aceste curse. După ce m-am aşezat în confortabilul meu scaun ergonomic, mi-am pus centura de siguranţâ, căştile, am dat drumul la o muzică având efect de Valium, şi-n 142 secunde am adormit. Normal: era unu jumătate noaptea, şi veneam dup-o zi cu Emori.
Ei bine, stewardessa, o domnişoară de altfel destul de bine, a ţinut morţiş să-şi ducă job-description-ul până la cap:
–Sir!?! Eu, lemn. Insistă, mărind volumul:
–Sir, what would you like to drink?! Încet, încet, înviam, dar nu vroiam. Îmi venea să trag plapuma peste cap şi să sforăi. Ce-ai, femeie, cu mine? De data asta, stewardessa s-a transformat în mama, când mă trimitea la şcoală:
–Sir! What would you like to drink?? M-am trezit, evident, speriat. Îmi scot căştile şi pun o-ntrebare inteligentă:
–Ce?
–What would you like to drink, sir? Coffee, tea…?
Pe mă-ta, gândesc. Mă trezeşti la 2 noaptea să mă-ntrebi dacă nu cumva vreau cafea. Nu ţi-e clar că nu vreau?
Mă răzbun pe faptul că nu au în avion semne cu DO NOT DISTURB, să-l atârn la scaun:
–Nu, nu vreau! Băuturi alcoolice aveţi? Zâmbeşte strâmb:
–Trebuie să văd… ştiţi, trebuie să aşteptaţi, şi face un gest semnificativ spre rândurile din faţă, de la Bussiness Class. Habar n-am ce-nsemna gestul; poate fura de la ăia, nu ştiu. Cert e că i-am zis:
–Aştept, nicio problemă. Vreau un whisky.
–Gheaţă, apă, coke?
–Nimic: o sută de wiskey sec.
Mi-a adus; l-am băut în timp ce adormeam la loc.
*
– Sir?!?
Mă trezesc iarăşi. Ce mai vrei, femeie?
– Sir, face hot towel. Şi-mi întinde o cârpă care ardea. Mă uit la ceas: 04 a.m. Doamne! Pe Qatar Airways nu se doarme? De ce un prosop fierbinte la 4 dimineaţa? Avionul aterizează peste două ore jumătate! În fine: încetez să-mi mai pun întrebări, folosesc prosopul în viteză şi o şterg alergând la budă. Ocupată, evident, de alţi nefericiţi treziţi ca şi mine. Mă-ntorc neîmplinit şi mă culc la loc. Bine-nţeles, peste jumătate de oră vine cu micul dejun. Mă transformasem deja într-un căţeluş dresat: zâmbesc frumos, spun mulţumesc, mi se pun înainte toate alea, eu nu m-ating de nimic, dar nici nu mai pot face nicio mişcare ca să nu vărs miracolele culinare din faţa mea: totul se află la 2 cm de fiinţa-mi îmbibată de somn. Aştept cuminte să termine toată lumea şi să vină tanti să strângă masa. Chestia durează jumătate de oră, timp în care sunt blocat la scaun. Vine, în sfârşit, îmi ia alea, se duce încet pe culoar, care rămâne în continuare obturat de doamna cu căruciorul; tot nu pot ajunge la budă.
Când toată treaba părea gata şi autostrada eliberată, intervine pilotul: se dă semnalul de aterizare. Puneţi-vă centurile şi toate alea.
Am să fac pipi la Frankfurt. Să muriţi de ciudă, na!
*
Mă declar pentru muzica în aeroporturi. Tare, cu zgomot, în difuzoare. Difuzoare care sunt montate şi în bude; pentru anunţuri.
Sunt în Frankfurt. Cel mai mare aeroport din Europa neinsulară, Germania, mumă de civilizaţie. Izbăvit de avion, mă reped ca un uliu la budă. Curat. Frumos. Linişte. Prea linişte. O linişte neliniştitoare. Mi-am ales, strategic, o cabină izolată, fără vecini. Cel puţin până m-am aşezat eu pe tron. Când, alături, apare el, celălalt. În liniştea aceea zdrobitoare, nu-l auzeam: îi vedeam fiecare gest. S-a aşezat şi el. Respiram. Era ca şi cum ne-am fi ţinut în braţe încercând să ne căcăm îmăpreună. Senzaţia e copleşitoare. Cred că şi el a regretat că s-a aşezat lângă mine.
Am tras mai întâi apa, să fac nişte zgomot, să dezgheţ atmosfera. El a profitat – l-am auzit – dar eu nu am fost sufficient de rapid. Aşteptam amândoi un zgomot izbăvitor. Care a venit, în sfârşit: Lufthnansa fliughe drai-ein-fier-fiunf ţu mama-măsii etc… Ne-am mântuit amândoi. Eu am ieşit primul. El a mai zăbovit puţin. Oare cine era?
*
– Ce faci, Ioane? Eşti cam bucuros.
– Păi cum: în trei zile plec acasă!
– Incorect: în 19 zile te întorci înapoi.
Şi eu pe tine…